Societatea: handicapul persoanelor cu dizabiliăți

Oct 15, 2021

Societatea din ziua de azi este pusă la încercare de noile idei ale generației noastre.  Tinerii cred din ce în ce mai mult în integrarea tuturor persoanelor în societate, indiferent de rasă, religie, cultură sau dizabilitate. Aici intervin problemele majore ale acceptării si pregătirii psihologice ale persoanelor, care dau impresia că persoanele cu dizabilități motorii sau mintale sunt acceptate, însă realitatea fiind alta.

În călătoria noastră spre adevărul societății în raport cu persoanele cu nevoi specile, vom trece prin multe instituții care ne vor îngropa în acte, dar și prin stări sufletești greu de ascuns în fața unor copii nevinovați care nu au ales să se nască cu o dizabilitate.

Povestea începe odată cu nașterea copilului. Încă de la începutul vieții, atat copilul cât și părintele sunt dezavantajați de societate. Foarte rar, părintele știe că va aduce pe această lume un copil cu nevoi speciale datorită unor malformații , boli genetice etc. . De cele mai multe ori, în urma unei nașteri traumatizante pentru copil sau din cauza prematurității care a început să afecteze din ce în ce mai multe nașteri, apar probleme de sănătate despre care părintele nu îi este spus aproape nimic și după mai multe luni în spital este trimis acasă cu speranța că bebelușul lor va fi puternic și sănătos. O altă situație este aceea când pe parcursul primului an de viață, părintele descoperă o boală genetică, un sindrom, dezvoltat de către făt în urma fecundației ovulului. Ambele situații sunt la fel de dureroase și de traumatizante pentru toți membrii familiei care cel mai probabil nu au mai avut niciodată vreun contact cu o persoană cu dizabilități.

La început, părintele începe să se întrebe dacă a greșit cu ceva în fața divinitații, iar acest copil a fost pedepsit pentru păcatele săvârșite. Această idee are rădăcinile adânc înfipte în special în credința persoanelor din zonele rurale are României. Pentru părinte este demoralizant să i se zică că este pur și simpu vina lui pentru suferința copilului. Acesta este momentul în care, după asimilarea șocului, părintele începe să caute soluții, plimbându-se pe la o uriașă diversitate de doctori, sperând cu disperare la un răspuns.

În cazul familiilor care mai au încă un copil, sănatos în acest exemplu, lucrurile devin și mai complicate. Din cauza acestei căutări neobosite pentru un diagnostic, copilul sănătos se simte ignorat, chiar lăsat pe dinafară. Puțini dintre acești copii caută la rândul lor un ajutor specializat, ceea ce înseamnă că majoritatea vor crește cu mai multe traume familiale de care ,cu greu, pot scăpa pentru a duce o viața cât mai apropiată de normal. Legăturile părinte-copil sunt foarte greu de reparat , mai ales când acel părinte este plecat foarte mult timp și ,irascibil, tot timpul.  Având în vedere că statul decontează un număr foarte mic de terapii, iar acestea sunt doar in anumite centre de tip sanatoriu,unde copilul trebuie să fie internat alături de un părinte. Acest lucru poate duce la separarea familiei. Ruperea familiei poate duce la separarea parțială sau chiar în unele cazuri extreme, totală a celor doi părinti, care afectează în mod direct ambii copii care nu mai au aceleași șanse să se dezvolte armonios pe plan psihologic. În cazul acelor copii care apelează la ajutorul unui consilier școlar sau al unui psiholog din mediul privat, ajung mai devreme sau mai târziu, la concluzia că ei nu au nici o vină în ceea ce privește situația familiei, dar vor avea cel mai probabil probleme cu încrederea în alte persoane sau chiar în sine.

Revenind la perspectiva copilului cu dizabilități. Acesta are nevoie de un certificat de handicap pentru a beneficia de puținele ajutoare oferite de statul român. Certificatul are o anumită valabilitate, ceea ce îl silește pe părinte să treacă o dată la 6 luni, un an, 2 ani sau 4 ani prin trăiri greu de materializat în cuvinte. Fără acest document, copilul nu poate avea decontate câteva ore de terapie; fie motorie, fie comportamentală. Terapii decontate doar în anumite centre cunoscute unde terapeuții sunt extrem de ocupați,astfel încât șansele de recuperare reală a copilului fiind diminuate semnificativ. Pentru a obține acest certificat, părintele trebuie să meargă la Protecția Socială unde de cele mai multe ori, trebuie să meargă alături de copil pentru că nu are cu cine să îl lase acasă. Acolo mai are de trecut un zid: personalul apatic, surmenat sau nepregătit pentru interacțiunea cu aparținătorii persoanelor cu dizabilități. De foarte multe ori, personalul umilește persoanele cu dizabilitați în mod discret sau din contră, sub pretextul că persoanele cu nevoi speciale sunt inferioare față de restul populației. Pe langă acest fapt, documentele și actele necesare acestui certificat de handicap pot fi foarte greu de procurat pentru părinți din cauza birocrației sistemului românesc.

O altă greutate întâmpinată atât de copil, cât și de  părinte de-a lungul vieții este începutul școlii. Primii ani de școală primară par aparent foarte ușori, dar adevărul este altul. Mulți părinți aleg să își dea copilul la o școala cu învățământ de stat pentru ca acesta să copieze/să imite normalitatea comportamentală a celorlalți copii sănătoși, nefiind pregătit sa fie supus societății așa cum este în momentul de față. În actualul  sistem educațional românesc, cadrele didactice nu au pregătirea necesară (modul psiholopedagogic în vederea abordării copilului cu dizabilități) pentru a lucra cu un copil cu o dizabilitate, deși unii învățători îți doresc foarte mult să ajute. Din cauza colectivului aglomerat din clase, cadrului didactic îi este foarte greu să se ocupe de toți copii, inclusiv de cei cu nevoi speciale care au nevoie de o atenție mult mai mare, motiv pentru care părintele se transformă în „învățătorul de acasă” al copilului. Părintele trebuie să lucreze acasă ceea ce elevul nu a înțeles în clasă sau ce trebuie să exerseze mai mult pentru fixarea informației, dat fiind faptul că persoanele cu dizabilități pot avea dificultăți de învățare. Copilul devine extenuat din cazuta acestui ritm alert al lucrării exercițiilor suplimentare pe care trebuie să le facă aproape în fiecare zi și nu mai are timp de joacă, de a se împrieteni cu alți copii și cu alte cuvinte, astfel copilul își pierde copilăria, atât de importantă pentru dezvoltarea emoțională normală. Lucrurile se complică însă din momentul în care elevul continuă școala cu învățământul gimnazial. Din acest punct, părintele are 2 soluții: fie îl lasă pe copil să continue la o școală normală, fie îl transferă la o scoală cu învățământ special unde personalul are calificarea necesară pentru interacțiunea cu persoanele cu nevoi speciale. Deși programa copiilor cu dizabilitați este diferențiată, examenele naționale nu sunt. O problemă care ar trebui adresată autorităților special și calificate pentru problemele în învățământ este problema persoanelor cu dizabilități care nu sunt consiliate cu privire la cariera lor de viitor.

Într-un caz fericit, în care copilul cu dizabilități reușește să încheie învățământul și ajunge în etapa angajării, locurile de muncă pentru el sunt puține și de multe ori interviul de angajare nu conține întrebări de tipul „ce știi sa faci”, ci mai degraba „ce poți să faci”, unii oameni cu dizabilități fiind sclipitori intelectual. Aceste întrebării creând impresia că persoanele cu dizabilități dau dovada de incapacitate și inutilitate.

Foarte mulți oameni dau vina pe societate pentru toate problemele lor, dar uită un factor esențial al societății: ea este alcatuită din noi, oamenii. Așadar, de noi ține să schimbăm lumea, nu numai pentru persoanele cu dizabilități, ci și pentru celelalte persoane care nu au probleme de sănătate.

Acest articol a fost inspirat după viața mai multor persoane cu dizabilități.


Articol redactat de Neacșu Georgiana Rebeca.

Articol editat de Minciu Ioana.

Tags

Great! You've successfully subscribed.
Great! Next, complete checkout for full access.
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.