Haosul iubirii

Ediția Decembrie 2021 Dec 20, 2021

Iubirea … este un sentiment care nu se simte cu ușurință, o emoție greu de controlat, o trăire dintre cele mai frumoase și mai intense. Iubirea este atunci când vezi o persoană și simți cum timpul se blochează, stă în loc, fluturii încep să-și întindă aripile înăuntrul tău, în cap începe a-ți răsuna cea mai fermecătoare și liniștitoare simfonie, atunci când te afli în brațele acelei persoane și simți că nu ai mai vrea să-ți dea drumul, că te afli în cel mai sigur și mai pur loc de pe Pământ. Iubirea e acel moment când te uiți în ochii acelei persoane și îți vezi viitorul alături de ea, când prin ochii săi îi poți pătrunde în suflet și îți poți da seama, prin sclipirea lor, cât de mult ține la tine… acei ochi care nu se satură să te privească, iar tu, la rândul tău, simți că iubești acea persoană cu adevărat, ai dori să o privești toată ziua, să râdeți împreună, să vorbiți despre absolut orice, să stai lângă ea și pur și simplu să vă uitați unul la altul. Ți-ai dori ca acea persoană să fie lângă tine mereu, să nu se plictisească de tine și să te iubească pentru totdeauna… și, din acest fapt, apar promisiunile și vă promiteți unul altuia că da, nu vă veți lăsa niciodată. Aici intervine acea încredere deplină pe care o ai involuntar, pentru că iubirea adevărată presupune această încredere absolută și te bucuri când o asemenea promisiune ți se face, în mod special, ție. Odată cu această promisiune făcută din suflet, prin minte nu-ți mai trece niciun gând referitor la vreun sfârșit și începi să te implici în acea relație, iar pe zi ce trece simți că iubești mai mult și mai mult acea persoană, iar admirația pentru ea crește și crește… Dar… noi uităm ceva de fiecare dată: ”Totul are un sfârșit” fie mai devreme… fie mai târziu și din cauza acestor sentimente copleșitoare nu ne putem ”pregăti psihic” pentru acel sfârșit și nu ne gândim că ar putea exista unul chiar… oricând, în orice moment. Iar acel moment vine… .

Acel moment când simți că ceea ce ți se întâmplă nu e real, e doar un vis urât, când simți că-ți fuge pământul de sub picioare și cazi în gol și te vei simți singur, acel moment când îți auzi inima cum se sparge, iar acea iubire pe care o purtai în ea se scurge și se scurge și se transformă în lacrimi, lacrimi pe care nu le poți controla, nu le poți opri, pentru ca plângi din dragoste, din iubire, din dezamăgire, din cea mai cruntă tristețe pe care o poți simți… e acea clipă când conștientizezi că acea persoană lângă care voiai să fii mereu și lângă care îți găseai liniștea și speranța de fiecare dată… pleacă… iar tu, nu mai poți face nimic. Te simți ca atunci când strigi după ajutor, dar gura îți este acoperită și mâinile îți sunt legate și nimeni nu te aude, iar tu nu poți face nimic… În acel moment simți acea durere incomparabilă, care crește cu fiecare secundă în care îți dai seama din nou și din nou, pentru că nu-ți vine a crede, îți dai seama că acel sfârșit, pe care tu nici nu ți-l imaginai, a venit…

Acesta este unul dintre cele mai grele momente din viața unei persoane, când ne este greu să ne ridicăm și să o luăm de la capăt… ne este greu să ne revenim și să uităm… ohh, dar acest ”uităm” care de fapt... nu prea e posibil, nu putem șterge amintiri din mintea noastră și din viața noastră, nu putem să le ”uităm”, în adevăratul sens al cuvântului, niciodată. Totul ține de sentimente. Ceea ce simțim atunci când ne aducem aminte de acele momente frumoase, de acele întâmplări pe care le-am pierdut în trecut, iar dacă simțim dor și o tristețe insuportabilă înseamnă că nu… nu am "trecut peste". Nu știu cum să descriu în cuvinte această durere întrucât să o pot transmite pe toată, însă pot spune că această durere sufletească este mult mai intensă și mai greu de suportat decât orice altă durere fizică.

Când ne aducem aminte de acele clipe și întâmplări frumoase, liniștite, pure, speciale ne cufundăm în amintiri, e ca și cum ne-am teleporta cu mintea, sufletul și tot corpul acolo și atunci… și când deschidem ochii, vedem și simțim că de fapt ne-am cufundat în propria noastră singurătate… și în acele clipe simțim cum sufletul ne este acoperit de un văl, o umbră de dor și tristețe, ca și cum o mână cu ale sale degete ne zgârie sufletul și ni-l strânge și ne lasă cicatrici, iar mai apoi ne simțim obrazul umed, iar ochii înotând în acele lacrimi presărate cu durere, făcându-ne să ne simțim neputincioși, nu mai putem face nimic... s-a terminat cu adevărat, însă noi nu putem face absolut nimic. Și acest gând… acest gând ne invadează zi de zi mintea și gândurile, iar apoi ne zicem în sinea noastră: ”Asta e, voi merge mai departe, viața nu se oprește aici” însă ne mințim și ne mințim singuri, cu toții. Vrem să arătăm că suntem bine, că am trecut peste și că nu ne mai pasă, aceasta e masca pe care ne-o punem, însă, atunci când o dăm jos, ni se descoperă acei ochi care au stat deschiși și umezi toate nopțile, acel chip umed, acel suflet despre care povesteam mai devreme…plin de răni. Doar încercăm să ne ascundem și să ne demonstrăm nouă că da, am trecut peste… moment în care noi suntem de fapt distruși pe interior, simțind că a noastră inimă într-adevăr pompează doar sângele din corp, nu și acea iubire pe care o credeam noi cândva… eternă.

Greșeala noastră este că ne punem încrederea în persoanele nepotrivite într-un timp prea scurt, că ne atașăm prea tare și prea repede de acele persoane, acele persoane care ne-au promis că nu, nu vor pleca, că vor fi mereu aici, alături de noi și noi le-am crezut, am avut încredere și așteptări prea mari de la ele. Acele persoane care acum, în timp ce noi simțim această suferință cruntă, își văd de continuarea drumului lor în viață și au trecut cu adevărat peste și asta pentru că… asta pentru că tot ce spuneau și promiteau odată erau doar minciuni, pe care noi le-am crezut… pentru că realitatea este că nu, ele n-au ținut cu adevărat la noi, adevărul doare însă acesta este că totul a fost, la fel, doar o joacă, cu sentimente… doar o pierdere de timp. Deci da, este doar greșeala noastră că ne punem încredere și speranță în cei care nu merită și apoi… apoi tot noi avem inima frântă, suferim și vărsăm mii și mii de lacrimi, pentru că așa e normal, așa ești, om: iubești, se termină și e perfect normal să suferi, deoarece așa arătăm că suntem oameni, simțind, așa ne caracterizăm, doar simțind. Tot ce putem face este să așteptăm ca timpul să treacă, deoarece nimic nu vindecă acele răni mai bine decât timpul, iar cu trecerea lui, cicatricile noastre, într-un final, se vor duce… nu știm când, nu știm cum dar se vor duce, tot ce putem face este să încercăm din răsputeri să ne ridicăm și să ne continuăm drumul în viață, mergând cu pași înceți și mici. Chiar dacă la început ne vom clătina și vom avea momente când vom simți că o să cădem din nou și din nou, pe parcurs, ne vom găsi stabilitatea necesară cât să înaintăm mai cu speranță și încredere și vom avea din nou sufletul și inima pregătite să iubească din nou...

Articol redactat de Nechifor Rhiana-Teodora.

Articol editat de Stănescu Antonia.

Copertă realizată de Nechifor Rhiana-Teodora.

Tags

Nechifor Rhiana-Teodora

14 y.o || ✍︎ moisil |•28.12•| ⇨ ♑︎ photographer // designer insta acc: @rhiana.teo_ photo acc: @rhia_photos_

Great! You've successfully subscribed.
Great! Next, complete checkout for full access.
Welcome back! You've successfully signed in.
Success! Your account is fully activated, you now have access to all content.