May 7, 2021

De la „cei 6” la cei „27”

De la „cei 6” la cei „27”

Încă din secolul al XVII–lea a fost propusă ideea înființării unei federaţii europene. Cu toate acestea, ideea de o Europă unită s-a materializat abia după cel de-al Doilea Război Mondial, având la bază dorinţa de a menţine pacea pe continent și de a promova progresul economic şi social. Extinderea Uniunii Europene a rezultat din hotărârea de a împărți cu alte state beneficiile obținute de Europa Occidentală prin crearea unei zone stabile. Politica urmărește unirea țărilor europene într-un proiect politic și economic comun, UE având responsabilitatea de a ajuta țările vecine să se dezvolte în plan economic și democratic, în paralel cu promovarea stabilității și securității.

În 1951, șase țări – Belgia, Germania de Vest, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos (Olanda) – au întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), reprezentând aplicarea unui plan dezvoltat de economistul francez Jean Monnet, făcut public de ministrul de externe francez Robert Schuman cu un an înainte, la 9 mai 1950. Ulterior, în 1957, în urma semnării Tratatului de la Roma, s-au format Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.

De-a lungul timpului au existat mai multe valuri de extindere a Uniunii Europene. Primul dintre acestea a avut loc în 1973, atunci când trei țări – Regatul Unit, Irlanda și Danemarca – s-au alăturat celor șase țări fondatoare, fiind în total 9 membri. Inițial, Marea Britanie a refuzat dorința de aderare ca membru fondator, dar și-a schimbat politica în urma crizei de la Suez și a solicitat să fie membru al Comunităților, fiind respinsă de președintele francez Charles de Gaulle. Odată ce acesta a părăsit funcția, extinderea a fost din nou posibilă, iar împreună cu Marea Britanie au aplicat Irlanda, Danemarca și Norvegia, cea din urmă renunțând la candidatură în urma unui referendum organizat în septembrie 1972.

A doua extindere, cea din 1981, a constat în aderarea unei singure țări, Grecia, care ceruse asocierea la Consiliul Europei încă din 1959, fiind inițial respinsă datorită faptului că economia sa era mai puțin dezvoltată în comparație cu “cei șase”. În 1985, Groenlanda, în urma unui referendum, a părăsit Comunitatea Europeană, la care a intrat în 1973 ca parte a Danemarcei, devenind primul “membru” care pleacă din uniune. Tot în 1985, Acordul Schengen a pregătit calea pentru crearea frontierelor deschise fără controale de pașapoarte între majoritatea statelor membre și unele state ne-membre.

Al treilea val de extindere din 1986 a fost alcătuit din cele două țări iberice – Spania și Portugalia – ajungându-se la 12 membri. Ambele au aplicat încă din 1962, dar abia din 1970, respectiv 1973, cele două țări obțin o colaborare economică cu Consiliul Europei, iar după înlăturarea regimurilor dictatoriale a fost luată în considerare aplicația celor două state iberice. În același deceniu al valurilor doi și trei ale extinderii, au mai depus aplicații de membru Turcia în 1987, Austria în 1989, Cipru și Malta în 1990. Tot în 1990, după căderea Blocului comunist, fosta Germanie de Est a devenit parte a Comunităților ca parte a unei Germanii reunite.

Uniunea Europeană a fost fondată în mod oficial când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a dat CEE denumirea de Comunitatea Europeană, chiar dacă a fost adresată chiar și înaintea semnării tratatului.

Următoarea extindere a constat în aderarea a 3 țări bogate, al căror Produs Intern Brut depășea semnificativ media PIB-ului țărilor UE la acel moment. Toate cele trei care au intrat în UE în 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau țări neutre, care au putut să își manifeste liber opțiunea pentru intrarea în Comunitățile Europene. Intrarea lor a avut drept consecință apariția interesului dat de Consiliul Europei pentru Europa de Est și o strângere a relațiilor economice dintre CE și aceste țări. În 2002, au intrat în vigoare bancnotele și monedele euro în 12 state membre și, de atunci, zona euro a crescut și cuprinde 19 țări în acest moment.

Prima extindere a Uniunii Europene în est a avut loc la 1 mai 2004, aderând 10 țări, un record în ceea ce privește numărul de membri noi într-un singur val de extindere. Majoritatea acestor state făceau parte din Blocul comunist, ori făcând parte din țări ce s-au destrămat – Estonia, Letonia, Lituania, Republica Cehă, Slovacia și Slovenia – ori sunt în continuare state proprii – Polonia și Ungaria. Cele două excepții sunt Malta și Cipru ce fac parte din zona mediteraneană.

La 1 ianuarie 2007, au intrat alte două state în UE – România și Bulgaria – care au fost considerate inițial ca nefiind pregătite de a adera de către Comisie în 2004. Astfel, numărul membrilor a devenit 27. La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care a reformat multe aspecte ale UE.

La 1 iulie 2013, a aderat Croația, iar numărul de membri a ajuns la 28, cel mai mare număr de membri activi. Totuși, un referendum a avut loc în 2016 în Regatul Unit privind apartenența la Uniunea Europeană, 51,9% dintre participanți votând pentru părăsirea Uniunii. După multe negocieri de extindere al datei de plecare, Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020, numărul membrilor revenind la 27.

În prezent, Albania, Macedonia de Nord, Muntenegru, Serbia și Turcia sunt state candidate, pe când Kosovo și Bosnia și Herțegovina sunt țări potențial candidate. Ucraina, deși este și ea un potențial candidat, refuză asocierea cu UE din cauza presiunilor făcute de Rusia. Georgia, un alt stat din fostul bloc comunist, este un eligibil candidat la aderare în Uniunea Europeană, dar o împiedică prezența celor două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud și, spre deosebire de Ucraina, este asociată cu UE din 2010.

De-a lungul istoriei Uniunii, au existat țări precum Norvegia, Maroc și Elveția, care au candidat la un moment dat pentru a deveni membri, dar și-au retras candidaturile. Cel mai recent caz este cel al Islandei care, deși și-a depus candidatura în 2009, a suspendat patru ani mai târziu negocierile de aderare cu Consiliul European. În martie 2015, autoritățile islandeze au solicitat UE să nu mai considere Islanda drept țară candidată, fără să rupă totuși relațiile și cooperările strânse dintre cele două.

Extinderea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente proiecte de promovare a reformelor politice, economice și sociale, dar și de consolidare a păcii, a stabilității și a democrației pe întregul continent, statele membre beneficiind de toate acestea în cei aproape șaptezeci de ani de “Unitate în diversitate”.

Dacă vrei să citești mai mult, poți să consulți sursele mele: 1, 2, 3, 4, 5

Articol realizat de Daria Bogdăneanu în cadrul proiectului Școli ale Parlamentului European.