November 2, 2020

Cu trenul prin Banatul montan

Cu trenul prin Banatul montan

Plecați fiind într-o excursie prin sud-vestul României și cum, pe timp de vară, nimeni nu refuză puțină răcoare, am hotărât să facem o călătorie cu trenul pe cea mai veche cale ferată montană de pe teritoriul actual al țării, anume pe ruta Oravița-Anina.

De menționat faptul că linia străbate 14 tuneluri (în total 2,1 km) și 10 viaducte având înălțimi de peste 25 de metri. Majoritatea călătorilor sunt turiști deoarece localnicii preferă să facă naveta utilizând microbuzul. Într-adevăr, până la Anina se poate ajunge și în acest mod; tariful este mai redus, însă priveliștea nu este la fel de spectaculoasă.

În jurul orei 11 ne îndreptăm spre gara Oravița - o clădire probabil unică în România, datorită modului de construcție. Peronul acesteia este situat în dreptul etajului, din pricina diferenței de nivel. Urcăm un rând de trepte și observăm trenul ce așteaptă liniștit, parcă sperând să plece și de această dată plin cu turiști entuziasmați. Din nefericire, nu e cazul: aflându-ne în cursul săptămânii, vagoanele nu sunt complet ocupate. Ulterior, am fost informați de conductor că, în weekend, sunt uneori până la două sute de călători.

Oricât ar părea de ireal, vagoanele utilizate pe această linie au o vechime de peste optzeci de ani, fiind singurele care se încadrează în curbele strânse. Urcând în tren, parcă ne întoarcem în timp: banchetele și interiorul sunt din lemn, specifice unor vremuri de mult apuse... Fiecare vagon dispune de o sobă montată înăuntru, cu ajutorul căreia se realizează încălzirea în timpul sezonului rece. Totuși, autenticitatea experienței se datorează în mare măsură acestor detalii. După câteva minute, trenul pornește încet, încet, lăsând în urmă Oravița. Trecem prin poienițe, șerpuind agale... Norocoșii au ocazia să vadă căprioare, cai și alte viețuitoare sălbatice. Datorită curbelor dese și a tunelurilor, ne deplasăm cu viteză destul de mică. Ne încumetăm și deschidem ușa vagonului, privind afară. Un ușor vânticel bate din față, fluturându-ne părul. Aerul proaspăt de munte ne bucură din plin dar suntem nevoiți să intrăm înapoi pe coridor din cauza vegetației abundente crescută aproape de linie.

Pe parcurs suntem însoțiți și de un ghid, nimeni altul decât...conductorul. Pe măsură ce taie bilete, povestește celor interesați amănunte istorice captivante despre construcția celor 33 de kilometri de cale ferată, precum și despre regiunea în care ne aflăm. I se poate citi în ochi pasiunea cu care ne vorbește, fiind într-adevăr o enciclopedie vie și o companie mai mult decât plăcută. ”De treizeci de ani fac aproape zilnic acest drum”, ne mărturisește el. Ajungem într-o zonă unde se poate observa perseverența muncitorilor care, în urmă cu aproape 160 de ani, au contribuit la realizarea acestui ambițios proiect. Trecem printre doi pereți verticali de piatră, cândva o singură stâncă ce a fost cioplită manual, deoarece la vremea respectivă dinamita nu fusese încă inventată. Și, în fine, atingem una dintre cele mai spectaculoase porțiuni de pe traseu: trenul se deplasează pe marginea unui versant, în partea stângă descoperindu-ni-se o vale urmată de un alt munte. Doar pentru această priveliște suntem convinși că excursia feroviară merită din plin.

Cele două ore se scurg repede și încep să se zărească primele clădiri din Anina. Nu după mult timp trenul oprește la peron. În fața ochilor ne apare imaginea unei construcții sobre din cărămidă, având ferestre înalte și înguste și o streașină susținută de stâlpi subțiri, verzi - clădire ce servește drept gară. Coborâm din tren și pornim la pas pe strada principală. Dacă în Oravița situația pare mai bună, Anina este un oraș destul de trist... Având o populație îmbătrânită, localitatea a decăzut în ultimele trei decenii. Numeroasele exploatări miniere ce asigurau localnicilor un trai decent au fost închise, iar oamenii au plecat... Nu avem prea multe de făcut într-o oră și jumătate, până pleacă trenul de întoarcere. Cum în Anina nu sunt multe obiective turistice, ne plimbăm puțin printre casele vechi, pe străzi când urcând, când coborând. La un moment dat se pornește o ploaie măruntă și rece care ne îndeamnă să ne grăbim spre gară.

La întoarcere, mecanicii, văzând că ne facem poze cu locomotiva, ne propun să îi însoțim până la Oravița. Acceptăm invitația, bineînțeles, fără a a sta mult pe gânduri. Plecăm din Anina pe o vreme la fel de mohorâtă ca și acest oraș; atmosfera din locomotivă este în schimb una destinsă: în cabină se simte un miros de motorină și e cald. Ambii mecanici ne povestesc diverse lucruri și peste două ore suntem înapoi în Oravița, unde nu plouă, dar parcă stă să înceapă. Suntem bineînțeles fericiți și ne bucurăm că am ales să ne relaxăm în acest fel.

Dacă îți place să mergi cu trenul sau ești atras de munte îți recomand să ajungi cândva și prin aceste locuri frumoase. Cu siguranță este o experiență unică de care îți vei aduce aminte cu drag, de fiecare dată când o vei împărtăși altor persoane.