November 2, 2020

Confesiunea unei iubiri simple

Confesiunea unei iubiri simple

 În camera unui palat,

Stătea o servitoare,

Și-a început să scrie, gânditoare,

A scris despre ea,

Despre a ei iubire prețioasă,

Nespus de frumoasă:

,,Dragul meu prinț,

Să știi că acum, aici,

Nu-ți scrie vreo nobilă prințesă,

Vreo contesă sau o vestită ducesă,

Scrie o servitoare,

Cu o iubire arzătoare...

Aș vrea să încep cu a mea suferință,

Cu a mea umilă dorință,

Dar, n-am să încep așa,

Și am să-ți spun,

Că prima oară când te-am văzut

Nu a fost un moment prea bun,

Te-am cunoscut ca servitoare

Și m-am îndrăgostit ,

De a ta frumusețe uimitoare,

Atât trupească cât și sufletească,

Înfățișarea ta încântătoare...

Ochii tăi sunt ca o poartă a sufletului,

În adâncul nevăzutului,

Chipul tău luminos,

E nespus de frumos,

Pentru  mine, prețios...

Aș mai scrie despre tine,

Dar, dacă încep să te descriu,

Mă doare mai tare decât acum,

Și să îndur nu mai știu,

Cât de puternică să fiu?

Îmi amintesc

Cum îmi zâmbeai în fiecare dimineață,

Când îți aduceam ceaiul,

Un zâmbet îți lumina întreaga față.

Și-mi mai amintesc că odată,

Regina m-a chemat de îndată,

Și-a început să mă certe,

Că podeaua nu era bine curățată

Și că, din greșeală, am întârziat,

Și nu i-am adus la timp ceaiul preferat.

Dar, tu erai de față.

Și-ai îmbunat-o pe regină,

Și-ai făcut să tresară a mea inimă.

I-ai spus că oricine greșește,

Și nu trebuia să mă certe,

Căci am greșit o singură dată,

Și nu se va mai repeta altădată,

Apoi m-ai luat ușor de mână,

Și m-ai condus spre ușă,

Încet,

Fără ca nimeni să scoată vreun sunet.

Mai târziu, însă, am aflat,

Că tu cu a ta iubire m-ai înșelat,

Te-ai apropiat de mine, sufletește,

Ca să scapi de durerea ce te chinuiește.

O iubeai pe fiica ducelui,

Dar, nu te puteai apropia de ea,

Spre suferința ta și a mea,

Fiindcă ea era promisă altcuiva,

Și înțeleg că te durea,

Te-am văzut cum o priveai,

Că din ochi nu o scăpai,

Și aș fi vrut să te uiți și la mine așa,

Dar, nu se putea,

Și, sincer, mă durea...

Dar, nemaisuportând să te văd suferind,

Am aranjat, cumva, să te însori cu ea,

Am fost complicea ta,

Parcă și ea te iubea,

Din priviri te sorbea,

Până la urmă, toată lumea a aflat,

De nunta voastră

Și s-a supărat,

Dar, cu timpul, cu ideea s-au împăcat.

...odată, în timp ce mă plimbam

Prin curtea palatului,

Tristă și gânditoare,

Într-o rea împrejurare,

Te-am văzut la fereastră,

Erai cu ea...

Buzele voastre se atingeau,

Parcă se adorau,

Mâna ei aluneca lin

Pe al tău piept,

Iar, eu, cu încăpățânare priveam,

Deși mai rău mă întristam,

Ce ar fi fost dacă în locul mâinii ei,

Ar fi fost mâna mea?

S-a dus speranța mea...

Pe neașteptate, însă,

Ea te-a părăsit,

Și-ai fost atât de rânit,

Încât te-ai întors la mine,

În brațe m-ai luat,

Mâinile tale erau ca un scut,

Peste al meu trup.

Ți-ai cerut iertare,

Cuvintele tale erau sincere

Și te-am iertat,

Și acum stau cu capul pe pieptul tău,

Așa cum mereu am sperat,

Mâna ta îmi mângâie părul neîncetat,

Și scriu despre a mea durere,

Ca să dispară,

În lumina iubirii noastre,

Să piară.

Iartă-mă că de ce e rău îmi amintesc,

Iartă-mi felul în care gândesc,

Dar, te-am iubit și te iubesc!’’

Poezie scrisă de Popa Anca Teodora, clasa a XII-a F